Mărinimie

Drept măritori creştini,

În primii ani de școală, poate în clasa a II-a, poate într-a III-a aveam la „Citire”, o lecție - dacă îmi aduc bine aminte - scrisă de Emil Gârleanu intitulată „Mărinimie”. Era o dimineaţă rece de primavară şi o broscuță tocmai se aşezase pe o frunză de nufăr să se încălzească la soare. Noaptea îi fusese frig şi acum se bucura de razele firave ale soarelui. La un moment, nu mai simţi căldura soarelui pe pielea umedă. Poate un nor îl acoperise şi îşi îndreptă privirile către cer. Dar inima începu să-i bată repede apoi să-i gonească în piept. Nu un nor acoperise soarele, ci un cocor care o privea ţintă. Toate instinctele ei de supravieţuire în loc să se pună în mişcare să o scape, se blocaseră. Îi era prea frică. Paralizase. Se făcu una cu frunza pe care statea , aşteptându-şi iminentul sfârşit. Cocorul o privea fix, iar ea nu-şi putea lua privirea din ochii lui. Aştepta să fie transformată în micul dejun al păsării de pradă... Dar ceva neaşteptat se petrecu. Cocorul se mai uită câteva momente la broscuţă apoi îşi luă privirea de la ea şi îşi întoarse capul în altă parte. Făcu un pas, mai făcu unul şi îşi luă zborul. Broscuţa scăpase. Soarele îi încălzea din nou pielea umedă şi rece.

Pe atunci m-a impresionat mult această povestire. Nu mi-am dat seama de ce. Au trecut zilele, am uitat-o, dar când a trebuit să pun pe site-ul parohiei un cuvânt al preotului, mi-a venit iarăşi în minte. Prima dată, nu am realizat de ce. Dar apoi... m-am întrebat ce m-a impresionat atât de mult la acea povestioară? De ce şi acum îmi ajunge la suflet? Ce o face atât de specială încât să–mi aduc aminte de ea după 20 de ani? Răspunsul? Faptul că pasărea s-a împotrivit firii lucrurilor. Că a fost umană în sensul cel mai pur şi mai frumos al cuvântului. Că s-a comportat asemena unui erou asumându-şi o stare mult superioară a ceea ce era până atunci. Până la acel moment ne apare ca vietate firească. Din acel moment ne apare ca deosebită, ca făcând parte dintr-o altă lume. Nu ştiu dacă acest lucru a vrut să-l transmită autorul povestirii dar eu aşa am înţeles-o. Cam aceasta – cred –  a vrut să facă şi Domnul nostru Iisus Hristos când s-a pogorât din ceruri. Să ne facă pe toţi să ne împotrivim firii căzute şi să devenim eroi-sfinţi. Să schimbăm lumea atât de tare încât să pară o cu totul altă lume/Împărăţie. Să devenim cetăţeni ai altei lumi-împărăţii prin scandalul făcut cunoscut semenilor noştri. De ce scandal? Pentru că jertfa de sine pentru ca altul să trăiască mai bine pe pământ şi în cer, pentru că răul propriu pentru binele altuia aşa cum vrea Dumnezeu şi în numele Lui au reprezentat şi vor reprezenta până la sfârşitul veacului scandal. Dar acesta este scandalul la care Domnul Iisus ne cheamă, „sminteala” care ne face pe noi sfinţi şi care are putere să zdruncine din temelii Pământul şi să-l transforme în altă lume/Împărăţie, în Împărăţia Sa.